Mulți oameni fug de propria viață, stând cu degetul arătător îndreptat spre vinovați. Responsabilitatea a fost prost înțeleasă sau doar parțial integrată de unii oameni, așa că de-a lungul timpului ori am întâlnit situații în care omul se învinovățea cu biciul în mână, ori se credea zeu puternic care le poate face și drege pe toate că doar e responsabil. Ambele situații (învinovățirea și așa zisa putere) sunt tot o formă de a evada din realitatea vieții.
În articolul trecut “Decalogul unui copil“ ai văzut importanța a ceea ce transmit părinții unui copil prin ceea ce SUNT, decid și fac clipă de clipă. Ei influențează în primă fază devenirea noastră ca oameni și modelăm tipare așa cum ne-au fost prezentate (nu verbal, ci mai ales energetic). Deci părinții sunt responsabili pentru primii ani din viață și asta e important de știut pentru oricine consideră că vrea să aibă un copil.
Însă pentru adultul de astăzi, ideea nu mai este să cauți în trecut ce suferințe ai adunat și cât de vinovați sunt părinții, ci să schimbi tu ceva la tine, în tine. Deja ești om matur (sau așa ar trebui) și n-are niciun sens să fugi acolo unde nu găsești soluții sau răspunsuri, ci ruine.
Dacă tu ai conștientizat că ai fost crescut de niște oameni care habar n-aveau ce exemplu să-ți dea și ți-au sabotat dezvoltarea normală în unele cazuri, atunci este de responsabilitatea ta să schimbi ceva (pentru că ai văzut asta).
Că este greu, că ar fi fost de preferat să nu fie așa, că e mai ușor să arunci cu ouă stricate în familie, că îți vine să strigi la ei și alte reacții…sunt doar o fugă de responsabilitate. Poți să urli, să-i blestemi sau să-i judeci cât vrei, însă trebuie să înțelegi că:
1. Nu vei rezolva nimic, căci oamenii ăia nu pot face nimic pentru tine nici dacă ar vrea. N-au putut să te ajute nici când erai copil. Acum adult fiind, ce te face să crezi că vei fi salvat de exact aceleași tipare cu care ai fost obișnuit?
2. Oamenii pe care-i judeci, părinții tăi adică…sunt la rândul lor victime. Ori a unor părinți asemănători, ori a unor mecanisme inconștiente setate de societate de atâta timp…Și atunci…de ce crezi că rezolvi ceva în propria viață, acuzând viața și deciziile lor (chiar dacă te priveau și pe tine)?
Și atunci îți rămâne un singur lucru de făcut: să-ți iei viața în propriile mâini, dacă vrei să-ți recuperezi starea de bine.
Asumarea responsabilității
A-ți asuma responsabilitatea înseamnă să fii dispus să faci tot ce ține de tine pentru a schimba ceva din situația care nu-ți convine, realizând că nimeni altcineva nu este responsabil pentru orice ai trăi tu în prezent. A da vina pe altul sau a-i cere lui să te salveze este ca și când ai fi la volanul unei mașini și i-ai spune nervos celui din spatele tău să conducă, în timp ce tu ții mâinile la ochi. Chiar și dacă ar vrea, nu poate!
Până la o vârstă nu suntem responsabili, că suntem în grija părinților. Facem școala de șoferi a vieții și stă tot timpul cineva în dreapta noastră. Poate să fie dur, ne poate enerva, traumatiza, etc. Însă după ce ajungem noi adulți la volanul mașinii (în viața noastră), nu mai avem ce vină să dăm pentru profesorul bun sau prost din dreapta noastră. Pentru că el nici măcar nu mai e acolo! Doar mintea ta a rămas blocată pe scaunul din dreapta, în loc să te uiți în față. De-aia te accidentezi, intri în gropi, stâlpi sau alte mașini. Nici după ce te bușești nu realizezi că problema nu este omul din dreapta? Degeaba arunci responsabilitatea pe el. Nu mai e nimeni acolo. Volanul e la tine în mâini!
Nu mă interesează trecutul tău, căci te văd în prezent
Tocmai de aceea, rareori mă interesează trecutul unui om. Sunt niște ruine acolo, iar curățenia lor nu se face cu nervi în trecut, ci în prezent, cu responsabilitate și asumare. În fiecare moment din prezent poți să vezi condiționările, traumele, problemele din trecut. Cu fiecare decizie pe care o iei, cu fiecare motivație pe care o ai și în tot ce faci acum, este și amprenta unui fost copil rănit sau vindecat.
Dacă ești atent, fiecare moment important când ai de făcut o alegere vorbește despre tine și cine ești. N-ai nevoie de trecut pentru analiză, ci de atenție în interiorul tău și la viața ta, chiar acum.
În plus, cu privirea spre trecut, oamenii au tendința să interpreteze lucrurile, să le dea o notă și mai dramatică (sau să mascheze lucrurile importante), uită detalii și inventează pe alocuri puncte care să le confirme nedreptatea în care au trăit. Și majoritatea, scormonind în trecutul lor, nu fac altceva decât să fugă de responsabilitate, dând vina pe părinți sau să mai amâne o schimbare ce le este la îndemână chiar acum.
De ce să te uiți înapoi când nu mai ai ce căuta acolo? Orice ți-a rămas întipărit, se vede chiar în prezentul pe care-l trăiești și la acest nivel trebuie abordat, căci în trecut tu nu știai anumite lucruri, nu puteai lua anumite decizii, nu aveai niște resurse. Dar acum poți face tot ce ține de tine, cu ce ai și știi. Ești responsabil pentru ceea ce trăiești acum.
Responsabilitatea începe cu o atitudine, fiind sincer cu tine și observând ce anume depinde de tine și ce poți face chiar acum, cu ceea ce ai.
Și uneori poți observa că singura schimbare necesară este modul în care te raportezi la o situație pe care nu o poți schimba.
Dacă te întrebi cum de ți s-a întâmplat asta ție (indiferent că te-ai născut bolnav sau ți s-a stricat mașina), asta nu e responsabilitate, ci victimizare.
Dacă scoți biciul și te simți vinovat pentru anumite decizii greșite sau stări interioare, nu e responsabilitate, e învinovățire.
Ambele situații arată doar o fugă de sine, care te ține pe loc înjurând omul-fantomă din dreapta ta, în loc să te bucuri de peisajul vieții.
Ca să-ți dai seama dacă ești într-adevăr responsabil sau doar fugi din viața ta, întreabă-te dacă atitudinea ta și ceea ce faci acum, te ajută să te simți mai bine cu tine și să rezolvi o problemă reală sau doar stai pe loc.
Mă descurc singur
Aparenta putere în care-ți spui că n-ai nevoie de ajutorul nimănui că tu ești responsabil și ești puternic, deci te descurci singur este tot o fugă de viață, căci nu colaborezi cu ceea ce ți se oferă. Și întotdeauna ți se oferă oameni, situații, resurse care-ți pot fi de ajutor.
Și pentru că știu cât de mare e tentația de a fi puternic, îți spun că nu e mare șmecherie să fii puternic. Cu toții ne-am obișnuit să construim ziduri în jurul nostru, să facem față cutremurelor din exterior, să fugim din molozuri și să purtăm măști de apărare.
Unii mimează puterea și o fac bine pentru o perioadă îndelungată – desigur că asta îi și ajută în diverse contexte. Alții…au o tărie care poate duce în spinare aproape orice și o fac cu mândria celui care știe că nu poate fi doborât.
Puterea asta (care se construiește mai mult în exterior) te poate ajuta în unele faze din viața ta, apoi te încurcă rău în altele, când nu zidul din jurul tău și spatele drept este soluția sau răspunsul.
Nu e mare lucru să fii puternic.
Însă să-ți (re)cunoști limitele și să fii vulnerabil…e ceva…mare!
Când erupe vulcanul interior, să poți sta cu responsabilitate în toate stările tale fără să fugi sau să te folosești de forța pe care o manifestai până atunci, să nu opui rezistență focului, ci să-ți vezi slăbiciunile fără să te judeci, să-ți accepți și apoi depășești limitele, să lași mândria omului tare deoparte și să ceri ajutorul…iată adevărata putere interioară!
Și în momentul în care recunoști că ai nevoie de ajutor și îl ceri, nu doar că arăți putere, însă ești responsabil de cum te folosești de ceea ce primești de la cel care te ajută.
În viața ta nu contează cine este vinovat și cum îl poți pedepsi, ci mai degrabă ce poți face tu pentru a avea o stare de bine și a trăi armonios cu tine și ceilalți, în fiecare zi pe care o ai. Pentru asta trebuie întâi să te orientezi corect spre tine însuți, amintindu-ți mereu că în dreapta ta nu mai este niciun călău. Iar dacă vrei într-adevăr un ajutor pe parcursul drumului, îl vei primi. Dar întâi trebuie să fii tu responsabil și să-ți asumi micile/marile alegeri pe care le poți face.