Am fost un adolescent extrem de timid. Puțină lume crede că sunt, încă, introvertit, datorită muncii mele publice. Dar… sunt.
În adolescență, așa timid și închis în mine cum eram, îmi doream să petrec timp cu fete de vârsta mea. Dar nu reușeam să-mi depășesc temerile și să dezvolt legături cu ele. Până la 16 ani. Când în final, m-a agățat una dintre fetele din clasa mea, cea care a și devenit prima mea iubită.
Nu aveam prea multe merite pentru începutul acelei relații, ea a făcut cam tot ce trebuia, dar eu eram mândru că una dintre colegele din clasa mea îmi era iubită. Relația a continuat normal, am mers amândoi în Cluj, la facultate și petreceam mult timp împreună. Făceam lucruri împreună și părea că ne este bine.
După patru ani și zece zile, ne-am despărțit.
Brusc, fără prea multe avertismente (cel puțin eu nu eram deloc conștient că au fost niște semne), ea s-a îndrăgostit de cel mai bun prieten al meu. Ulterior au început o relație, apoi s-au căsătorit și de atunci sunt fericiți împreună.
A fost unul dintre cele mai mari șocuri din viața mea.
Mintea mea nu reușea să își imagineze ce avea să urmeze din acel punct înainte.
Știam cine sunt, așa credeam. Dar nu știam nimic despre mine. Când vorbeam cu prietenii mei despre ce s-a întâmplat le spuneam: ”Mă simt ca și cum aș fi construit toată viața mea pe doi stâlpi, eu și ea, apoi la un moment dat, unul dintre stâlpi a plecat și toată construcția s-a dărâmat peste mine.”
Ani mai târziu, când am învățat ce este inteligența emoțională, am realizat că aceea a fost prima mea lecție de independență emoțională. Am înțeles că ce am făcut eu în cei patru ani de relația a fost să îmi construiesc toată identitatea și toată viața în jurul iubitei mele.
La fel cum orice alt creier uman se obișnuiește cu lucrurile repetitive și le transformă în “normal”, și creierul meu s-a obișnuit ca toată viața mea să fie construită în jurul ei, așa că mi se părea că așa este “normal”. Eu nu aveam o identitate a mea proprie, așa că atunci când ea a plecat, eu nu mai știam nimic.
Eu cine sunt?
Cum sunt?
Care sunt calitățile și defectele mele, de fapt?
Eu ce îmi doresc de la viața mea?
Ce am să fiu când o să fiu mare?
Toate întrebările astea m-au lovit doar atunci când identitatea mea a fost spulberată.
Nu mai aveam chef de nimic, nu mai puteam face nimic, nu mai știam încotro mă îndrept.
Majoritatea oamenilor care ajung în melancolii / depresii, trec printr-un asemenea proces de „desființare”. Și ca să fie și mai greu de dus, vine la pachet cu pierderea motivației și a optimismului – două aspecte ce țin de inteligența emoțională.
Asta se întâmplă pentru că este aproape imposibil să fii motivat sau să îți menții motivația atunci când tu nu știi foarte clar ce îți dorești. Iar optimismul, cel care te ajută să rămâi concentrat pe soluții, în loc să vezi doar problemele, nu poate fi susținut, din același motiv: tu nu știi cine ești, ce îți dorești, încotro te îndrepți.
Dacă tu nu știi cine ești fără alții în jurul tău, realizezi ce se va întâmpla dacă acele persoane dispar de lângă tine?
Și nu, nu insinuez că trebuie să te rupi de toți oamenii apropiați ție. E firesc ca cei apropiați să te ajute să te autoevaluezi și chiar să crești, prin interacțiunea cu ei.
Dar dacă întreaga ta identitate este construită pe prezența și părerea lor, mai devreme sau mai târziu ai să ajungi să fii… „desființat”.
Te încurajez să îți pui întrebări acum, să găsești răspunsuri, iar dacă nu le găsești, să începi să le cauți sau să le construiești ca să nu ajungi în momentul cel mai de jos, când pare că nu te mai poți ridica.
Întreabă-te:
Tu cine ești?
Ce calități și defecte ai?
Ce consideri tu că sunt calități, indiferent ce zic alții? Dar defecte?
Dacă ar trebui să te bazezi doar pe tine, ce ai face tu cu viața ta?
Știu. Unele dintre întrebările astea sau cele care derivă din ele, sunt extreme. Și nu e comod să te gândești la asemenea scenarii.
Dar e mai bine să îți construiești independența emoțională intenționat, într-un moment în care ești capabil să duci scenariile până în punctele cele mai negative, chiar dacă doar mental, fără să fii obligat să faci asta.
Și când faci asta, când îți construiești independența emoțională, nu o faci doar pentru tine. O faci pentru toți oamenii tăi dragi care vor știi că au lângă ei o persoană stabilă emoțional, care poate să îi iubească în orice context.
Pentru că știe să iubească plenar, tocmai pentru că e fidelă propriilor idealuri, în timp ce îi iubește pe alții.